Medalia Sfantului Benedict

De la Rugăciunea lui Isus la Rugăciunea inimii<br>
Arhimandritul Placide Deseille este Higoumen al Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare, St.-Laurent-en-Royans, Franța și profesor la Institutul Teologic St. Sergius din Paris. Următoarele gânduri sunt adaptate dintr-o discuție pe care a susținut-o într-o parohie locală din 6 martie 2008, publicată inițial de Serviciul Orthodoxe de Presse (SOP), supliment nr. 327, aprilie 2008.

Expresiile „Rugăciunea inimii” și „Rugăciunea lui Isus” sau „Rugăciunea lui Isus” sunt adesea folosite ca echivalente. Totuși, ar trebui să se distingă clar unul de celălalt. În conformitate cu gradul de maturitate spirituală al unei persoane, „Rugăciunea lui Isus” poate fi activă sau contemplativă. În ultimul caz, devine o adevărată „rugăciune a inimii”.

Rugăciunea lui Isus este compusă în principal din numele lui Isus. Călugării atoniți se roagă continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!” Poate începe cu o mărturisire de credință: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, strigătul pentru „milostenie” este rostit ca un apel pentru Dumnezeu să revarsă harul Său asupra noastră („mila” este strâns legată de termenul grecesc pentru „ulei”, care în folosirea ebraică era un simbol al binecuvântării). Rugăciunea lui Isus este astfel o „icoană verbală” a lui Hristos, care ne comunică harul sau energia îndumnezeitoare a Domnului Înviat.

Această invocare devine adevărată „rugăciune a inimii” doar în anumite condiții. Cea de-a 19-a „Omilie spirituală” a Sfântului Macarie din Egipt spune acest lucru: „Când persoanele se apropie de Domnul, trebuie să se intoarca mai întâi  asupra lor înșiși într-un efort stăruitor pentru a aștepta harul Său cu credință de nezdruncinat … Ei trebuie să se lupte să se roage chiar și atunci când le lipsește „rugăciunea duhovnicească”. Când Dumnezeu vede cât de cât perseveresc în luptă, chiar și atunci când inima lor nu este în ea, Dumnezeu le va acorda darul adevăratei rugăciuni spirituale, adevărate caritate, tandrețe și compasiune adevărată. Într-un cuvânt, Dumnezeu îi va umple cu darurile Duhului Sfânt. "…

Această luptă ne implică în faza activă a rugăciunii. Nu este totuși o „metodă” care ne va conduce mai adânc în viața spirituală. Acest lucru poate apărea doar atunci când răspundem cu smerenie la harul lui Dumnezeu. Repetarea rugăciunii are în mod constant o valoare specială în măsura în care ne conduce dincolo de raționamentul discursiv și alte forme de reflecție mentală. Ea conduce la simplitatea și deschiderea inimii care focalizează sufletul în mod unic asupra lui Hristos. Smerenia este cheia acestei mișcări interioare. Ne permite să simțim Prezența și ajutorul lui Dumnezeu și să-i întâmpinăm darul Său de mântuire. Promovează încrederea în Dumnezeu, încrederea că El ne va vedea prin vremuri de haos și tumult, că El va fi Lumina noastră atunci când umblăm prin întuneric, că El ne va mângâia în perioade de boală, luptă spirituală și suferință. Toate acestea ne oferă Dumnezeu prin Rugăciunea lui Isus.

Odată ce această rugăciune a prins rădăcini în interiorul nostru, inima noastră este luminată de o încredere profundă, în care suntem scăpați de fosta orbire care ne-a permis să ne rugăm doar cu buzele. Acum salutăm rugăciunea ca o comoară inefabilă. După cum au declarat atât de des ghizii spirituali, „Rugăciunea lui Isus este o bucurie care produce un răspuns de mulțumire.”

În acest moment al pelerinajului spiritual, inima devine transformată de har. Cu toate acestea, Dumnezeu ne permite din nou să fim ispitiți, să ne învețe că doar în El ne putem găsi puterea și împlinirea speranței noastre. Acesta este motivul pentru care este atât de necesar că învățăm să ne acceptăm slăbiciunea și fragilitatea cu un spirit de smerenie autentică. Nimeni nu poate dobândi smerenie, altfel decât folosind mijloacele adecvate, mijloace care duc la o inimă smerită și frântă și la eliminarea gândurilor noastre prezumtive. Pentru ca prea des, dușmanul descoperă punctele slabe din noi și asta îi permite să ne abată de la calea care duce la viață.

Fără smerenie, este imposibil ca o persoană să atingă „perfecțiunea” spirituală. Învățăm prin încercări și, fără ele, nimeni nu poate dobândi adevărata smerenie.

Această achiziție implică în mod necesar o „inimă frântă” și o rugăciune arzătoare. O astfel de smerenie le permite celor care ne iubesc să se apropie de noi și să manifeste acea iubire. Oricât de mari ar fi încercările și ispitele, ele pot deveni întotdeauna, prin harul lui Dumnezeu, mijloacele prin care obținem smerenie autentică și câștigăm astfel Împărăția Cerurilor. Aceste procese pot implica viața noastră interioară: asalt prin gânduri corupte sau vârfuri de mândrie (care este adesea o manifestare a rușinii și rănii noastre). De asemenea, ele pot implica atacuri împotriva corpului nostru: boală, bătrânețe, neglijare din partea noastră sau din partea celorlalți oameni. Uneori, de asemenea, provin din atacuri excesive ale altora: prin abuz sau abandon. În orice caz, astfel de încercări sunt necesare pentru a ne conduce într-o stare de smerenie adevărată.

În această stare de umilă acceptare a încercărilor noastre – redactându-le în mod constant în mâinile iubitoare de Dumnezeu – Rugăciunea lui Isus poate deveni adevărată Rugăciune a Inimii.